joi, 22 decembrie 2011

Euro News despre Rosia Montana... (video)


                             
Sursa: http://danielroxin.blogspot.com

miercuri, 21 decembrie 2011

Scoala pregateste individul doar pentru societatea de consum...



„Potrivit lui Lasch, şcoala, ca şi arta, pregăteşte individul pentru societatea de consum. Există un acord general că standardele educaţionale au scăzut considerabil. Conservatorii, spune Lasch, deplâng această situaţie, considerând că de vină e democratizarea educaţiei care ar fi accesibilă în mod real probabil doar unui procentaj de 10% din populaţie. Radicalii, dimpotrivă, celebrează acest fapt, vituperând împotriva vechiului model şcolar “fascist” care-şi propunea, în viziunea lor, să producă genii. Din perspectiva istoricului american, ambele premise sunt false. E uimitor, consideră Lasch, că societatea contemporană a atins o rată de alfabetizare fără precedent, dar în acelaşi timp a creat noi forme de analfabetism. Indivizii se exprimă tot mai greoi, cu un vocabular tot mai redus, sunt tot mai incapabili să facă deducţii logice sau chiar să-şi înţeleagă drepturile prevăzute în constituţie (pp.225-226). Ca urmare, manualele şcolare au fost simplificate, datorită plângerilor că cele dinainte erau mult prea greoaie şi că nu învăţau copiii lucruri practice. Aşa se face că lecţiile de gătit, de sănătate, sexualitate şi multe alte discipline neacademice (care ar fi putut fi învăţate acasă) au înlocuit discipline precum latina sau greaca veche care oricum îşi pierduseră orice utilitate. Dar, în viziunea lui Lasch, motivul pentru care standardele au scăzut nu e pentru că majoritatea care se bucură acum de binefacerile educaţiei e proastă (căci, spune el, standardele au scăzut şi la Harvard sau Princeton care cu greu pot fi socotite instituţii de învăţământ pentru mase).
Potrivit lui Lasch, pentru a înţelege acest fenomen, trebuie să ne întoarcem la începutul secolului XX, şi chiar la Revoluţia Franceză, în cazul european. Pentru a avea buni cetăţeni, Republica nu putea lăsa educaţia copiilor pe mâna părinţilor şi trebuia să impună în educaţia şcolară anumite norme în concordanţă cu principiile ei. Între timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că Republica abia dacă mai rezonează în mintea cuiva, iar cea care guvernează viaţa statului şi a cetăţenilor lui este piaţa autoreglată care, urmărindu-şi propriile ei finalităţi autonome, care nu cunosc decât legea profitului, stimulează şi “satisface” în acelaşi timp dorinţa de “celebritate” a indivizilor. Dacă vrea atât “resurse umane” cât şi buni consumatori, piaţa trebuie să-i formeze pe aceştia din şcoală, care-şi pierde astfel statutul de instituţie al cărei scop este transmiterea cunoaşterii devenind în schimb mijloc de satisfacere a “cerinţelor pieţei”. Dacă standardele au scăzut, în viziunea lui Lasch, aceasta nu e pentru că noile generaţii sunt incapabile intelectual să asimileze latina şi logica, ci pentru că aceste discipline sunt lipsite de valoare pe piaţă, iar rolul şcolii devine tot mai mult să modeleze nu inteligenţa reală a copiilor, ci imaginea, aparenţa lor, pentru ca, o dată ieşiţi din şcoală, să se poată vinde cât mai bine. Aşadar, şcoala participă la îngroşarea trăsăturilor narcisiste, încurajând în copii formarea unei imagini de sine gonflate, necorespunzătoare capacităţilor şi cunoştinţelor reale.

Fără ca cineva să-l fi ajutat să-şi dezvolte talentele şi capacităţile reale, individul ieşit din şcoală are ca scop să ajungă manager într-o corporaţie de succes. După cum spune Lasch, potrivit unui studiu asupra a 250 de manageri din doisprezece mari companii americane, liderul corporatist nu e atât unul care caută să-şi facă o avere fabuloasă, cât unul căruia îi place “să fie conducător de echipă şi să câştige”, “teama cea mai mare fiind aceea de a fi un loser”. Noul manager este un individ incapabil să dezvolte relaţii personale profunde sau să-şi asume un angajament social, are o foarte mică loialitate faţă de compania la care lucrează şi de aceea îşi alege clienţi puternici pe care să-i poată folosi împotriva companiei, dacă se iveşte ocazia. Aşa cum învaţă o carte de management, spune Lasch, “succesul, în ziua de azi, înseamnă nu doar să fii în faţă, ci să fii în faţa tuturor celorlalţi” (p.92). Potrivit lui Lasch, lumea corporatistă este mediul perfect pentru narcisist pentru că acestuia din urmă i se dă impresia (prin faptul că este tratat drept “partener”, deşi în mod real rămâne nimic mai mult decât un angajat) nu doar că i se oferă, dar că el însuşi îşi menţine deschise posibilităţi nenumărate şi că poate ajunge şi el oricând director de corporaţie. Angajaţii sunt de multe ori conştienţi că sunt manipulaţi (orele lungi petrecute la birou, de exemplu), dar nu-şi permit să răspundă în vreun fel conducerii pentru că acceptă regulile jocului. Astfel, dacă un angajat (partener, de fapt) e dărâmat de oboseală fizic şi psihic, acest lucru nu înseamnă nicidecum că depune nişte eforturi incompatibile cu condiţia umană însăşi, ci doar că ceva nu funcţionează bine în organismul lui, aşa că trebuie să ia nişte vitamine sau să consulte un psiholog. Dacă se simte gol pe interior, acest lucru nu se datorează faptului că-şi cultivă permanent imaginea, lipsită de orice esenţă, ci faptului că nu munceşte, nu călătoreşte, nu cumpără îndeajuns din bunurile de consum care promit să-i umple vidul interior.”


joi, 8 decembrie 2011

Atracţia magnetică dintre doi oameni este cauzată de întâlnirea noastră cu noi înşine




„Ce este această atracţie magnetică inexplicabilă, acest foc pe care îl căutăm la ceilalţi şi care ne face să ne simţim vii şi întregi? Acest foc este încărcătura care ne este nouă complementară. Acest sentiment reprezintă ceea ce simţim atunci când găsim pe cineva care are acele părţi complementare, ce corespund golurilor din noi. Iubirea romantică este numele pe care îl dăm noi sentimentului de a ne găsi acele părţi care ne lipsesc. Uneori, spunem că aceste părţi sunt «cealaltă jumătate a noastră». Atunci când întâniţi pe cineva care are o încărcătură ce suplineşte acele părţi din fiinţa voastră care au fost pierdute, v-au fost luate sau pe care le-aţi cedat, această încărcare a lor vă face să vă simţiţi bine, să vă simţiţi din nou în­tregi”, spune Gregg Braden în cartea cu titlul „Păşind între lumi” (Ed. For You).


Cu alte cuvinte, atracţia magnetică dintre doi oameni este cauzată de întâlnirea noastră cu noi înşine. Subconştientul recunoaşte automat în celălalt acea parte din noi pierdută pe cărările năbădăioase ale experienţei, iar această recunoaştere instantanee este resimţită ca atracţie inexplicabilă, ca pe o percepţie de a te fi regăsit pe tine însuţi sau de a-ţi fi regăsit jumătatea. Jumătatea care lipseşte din interiorul nostru este ceea ce am avut, dar am pierdut. Ceea ce am avut, dar am abandonat, poate, prin viaţă, cu scopul de a obţine în acele momente lucruri care ni se păreau mai importante. Uneori, de dragul carierei sau a dorinţei de câştiguri materiale, prestigiu sau putere ignorăm şi chiar abandonăm sensibilitatea noastră şi nevoile sufletului. Poate renunţăm la o poveste de iubire sau poate ne interzicem nouă înşine să ne manifestăm adevărata sensibilitate pentru ca nu cumva lumea să profite şi să se folosească de ea ca de-o slăbiciune. Prin hăţişurile experienţelor noastre trec diferite tipuri de frici, de îndoieli şi de incertitudini, care ne determină să renunţăm la părţi frumose al sufletului şi la expresii ale personalităţii noastre, care ne-ar putea ajuta să ne simţim împliniţi, fericiţi sau încrezători în viaţă. Aceste părţi pierdute din noi lasă un gol, mai mult sau mai puţin evident, mai mult sau mai puţin conştient, un gol ce se umple în clipa în care întâlnim partea pierdută din noi... în altul.


Atracţia irezistibilă este – după definiţia lui Gregg Braden (un distins şi extrem de serios cercetător al fenomenelor spirituale)  – o stare de re­cu­noaş­tere de sine. Un fel în care subconştientul îţi atrage atenţia asupra faptului că cea­lal­tă persoană are în ea ceva din tine. În fa­ţa jumătăţii care-ţi lipsea începi să te simţi viu, întreg, îndrăgostit. Eşti în­dră­gos­tit de acel tu pe care l-ai lăsat în tre­cut, de acel tu uitat, părăsit, reprimat – mai bine spus, acel tu care se trezeşte la viaţă în clipa în care întâlneşti o persoa­nă care are în sine ceea ce ai avut şi tu. Părţile abandonate prin viaţă nu mor, ci sunt as­cunse trăirii şi conştienţei, pentru că ele au fost consi­de­rate cândva frâne pe drumul pe care l-am ales. Faptul că atracţia ar putea fi gene­rată tocmai de sentimentul pro­fund al întâlnirii tale cu tine prin altul este o idee frumoasă şi, în mod obişnuit, trăi­tă ca atare, căci în lăuntrul acestu gen fascinant de trăire a experienţei iubirii întotdeauna ne simţim a fi neseparaţi de celălalt, iar atracţia ne imprimă dorinţa puternică a fi împreună până la dizolvarea unuia în altul. Aşadar, atracţia aceasta nu-i nea­pă­rat semnul iubirii, care ne arată că vom fi împreună pentru tot restul vieţii, deşi se în­tâmplă uneori, cât semnalul reîntâlnirii cu părţi pierdute şi regăsite din noi înşine şi semnalul că suntem pregătiţi pentru vindecarea golului creat în noi înşine, prin alegeri şi decizii din trecut.


Sursa: http://eulinterior.blogspot.com/

marți, 6 decembrie 2011

Poveste de iarna - Ce ti-ai dori de ziua ta, Mos Nicolae?


                  
Se povesteste ... ca intr-o dimineata de iarna, un batranel, tare impovarat de saracia si necazurile avute in viata, porni spre cismea, sa aduca apa in umila sa locuinta. Era si batran si bolnav, iar fara apa cea de toate zilele nu se putea. Facea economie si la apa de baut, caci galeata pe care o cara i se parea din ce in ce mai grea. Povestea sa - povestea oricarui parinte, luptand cu greutatile vietii pentru a-si creste pruncii, daruindu-le din puterea lui. Si mare este bucuria parintelui cand isi vede copiii rostuiti, oameni cu carte, invatati si asezati la casele lor. Numai ca, dupa ce isi iau zborul, copiii, prinsi fiind in problemele zilnice, incet ... incet, isi aduc aminte din ce in ce mai rar de parintii lor. Unii dintre ei zboara departe, departe, acolo unde dragostea parinteasca ajunge la ei, doar printre randurile scrisorii scrise cu lacrimi de sange.


Asa pati si batranelul nostru care, ducandu-si cu greu zilele, se simtea din ce in ce mai singur. Sau, poate nu era chiar atat de singur. Era el si Dumnezeu! Cel care, indiferent necazul in care s-ar fi aflat, nu l-ar fi abandonat, niciodata! Nadejdea pe care batranelul si-o punea in Dumnezeu era la fel de mare si de fierbinte precum ruga lui de dimineata sau cea din noaptea tarzie! Credea cu putere in El! Simtea ca, desi sarac, sufletul lui se imbogateste pe zi ce trece cu glasul lui Dumnezeu. Nu mai auzea atat de bine vocile oamenilor dar, atunci cand tacerea era profunda, auzea cantarile ingerilor slavei, auzea cerurile fosnind de aripile heruvimilor, simtea ca Pazitorii sunt ... aproape.


In dimineata aceea, cerul era ca de lapte. Pe marginea drumului, copacii cu varfurile leganate de vantul racoros, se zgribuleau, incercand sa-si ascunda goliciunea. Gerul era puternic, pana si fumul care iesea pe hornurile caselor tremura de frig. Batranul, imbracat cu o haina peticita, cu blanita de la maneci roasa, purta pe cap o caciula de miel, cu marginile indoite. Pe sub haina de iarna, purta un pulover rosu, impletit, de pe vremea cand buna sa sotie traia. Iesind din casa, fu intampinat de glasurile zgomotoase ale copiilor, care erau cat pe ce sa-l dea jos din picioare. Dar, poti sa te superi pe glumele lor, pe veselia si pe glasurile sunand a clopotei? Vazandu-i, ii trecura prin fata ochilor imaginile chipurile copii sai dragi, de varsta lor. Asa erau si ei - nastrusnici si ghidusi dar, parca putin mai respectuosi si mai cuminti.


Tinand strans in mana galeata, pasea incet si apasat pe zapada proaspat cazuta. Poate cu putina teama, sa nu cumva sa alunece si sa cada. Nu de cazatura ii era teama, ci de faptul ca nu s-ar mai putea ridica. Dar, chiar si asa, indrazni. "Apara-ma, Doamne, sa ajung cu bine inapoi!", murmura batranelul. Zarea deja marginile inghetate ale cismelei, peste care se prelingea un firisor de apa limpede. Grabindu-se sa ajunga cat mai repede, piciorul drept ii aluneca peste marginea inghetata a unei pietre, ce se rostogoli de indata. Cazu in genunchi, dar nu se lovi prea tare. "Doamne, daca ar fi vreun copil de-al meu aici, m-ar ajuta sa ma ridic! M-ar ajuta sa car si galeata asta, care e din ce in ce mai grea!".


Nu termina de rosti cuvintele ca inaintea sa aparu un tanar, inalt si subtire, imbracat frumos, cu haine rosii de catifea. Purta pe deasupra un mantou soldatesc, cu blana de astrahan negru la maneci si la guler. Capul ii era descoperit, vantul fluturandu-i pletele aurii, de culoare graului de vara. Ochii sai scanteiau ca doua stele, emanand bunatate si caldura. Intinse mana batranelului, spunandu-i: "Haide, tata-mosule, ridica-te!". Mirat de o astfel de aparitie, batranul intinse mana tanarului si se ridica. Dupa ce-i umplu galeata cu apa, tanarul se oferi sa il conduca pana acasa. Tot drumul inapoi, batranelul se tot gandea, tragand pe furis cu ochii spre tanarul misterios: " Ce minune sa mai fie si asta?".


Mergand in tacere pe drumul troienit, batranelul isi aminti de vremurile cand - in putere fiind - petrecea ziua de Sfantul Nicolae, acasa, langa copiii sai frumosi. Pe fiul cel mare il chema Nicolae, iar pe una dintre fete Niculina. Si unde mai pui ca si el era tot Nicolae, botezat asa, pentru ca se nascuse chiar de ziua Sfantului Mare Ierarh. Masa lor era plina de bucatele de post, caci era Postul Craciunului, respectat cu mare strictete la el in casa. Sotia sa, o foarte buna gospodina, facea placinte cu mere si placintele cu dovleac - favoritele fiului cel mare. Pe masa gatita cu un acoperamant brodat fin, ii asteptau sarmalele de ghebe, frumos aliniate pe platoul de portelan. "Ei, ce vremuri! De s-ar mai intoarce, macar si pentru o clipa!".


Sprijinit de bratul tanarului, batranelului ii veni aproape sa lesine, caci poarta era intredeschisa. Pe aleea inzapezita ce ducea spre usa de la intrare, se vedeau urme de pasi. "Sigur m-au calcat hotii!", isi zise batranelul, in gand. Dar, nu de hoti ii era frica, sigur n-ar fi avut ce sa ia, caci era umil si, in afara de un caine si o pisica, nu avea nimic. Tanarul de langa el ridica galeata si o aseza pe holul intunecos de la intrare, pe un taburet. Tinandu-l pe batranel de mana, il impinse catre odaia din spate, unde se retrasese de gerul de afara. Deschise incet usa la camera si batranelul amutise. Odaia era calda, focul isi arata limbile rosietice, prin zabrelele portitei de la soba. Pe perete, candela era aprinsa, imprastiind in jur pace si liniste. Masa de la perete era gatita deja de sarbatoare si bucatele aburinde stateau frumos aliniate! Mirosea a sarmale de ghebe, a placinte de mere cu scortisoara si rom!


Credea ca viseaza sau ca a murit si a ajuns in rai. Nu atat in raiul lui Dumnezeu, ci in raiul care facuse parte din viata lui, odata. Se trezi buimac, luat pe sus de feciorul sau cel mare - Nicolae. Erau cu totii acolo - copiii si nepotii sai, care venisera de departe, sa-i faca o surpriza, chiar de ziua lui. O putere de neimaginat il cuprinse pe batranel. Uitand pentru o clipa de copii, el cauta cu privirea pe tanarul care-l insotise. Alerga incoace si incolo ca sa-l gaseasca! Dar, in zadar! Ajungand la usa de la intrare, zari dincolo de poarta silueta unui batranel, imbracat in haina de arhiereu, ce se departa prin neaua sclipitoare. Avea in mana un toiag mare, cu o cruce in varf, iar fata ii stralucea ca soarele. Era chipul din icoana pe care o pastra in camera din fata. Abia atunci, cu lacrimi mari in ochi, batranelul realiza: "Era El ... era chiar Sfantul Nicolae! Venise sa-l ajute, sa-i aduca din nou pe copii aproape, sa-i puna belsug pe masa. Venise sa-i spuna: LA MULTI ANI ... NICOLAE!"


Dupa ce-l petrecu pe sfant cu privirea, se intoarse in casa, ca sa-si stranga copiii si nepotii in brate. Era fericit, cum nu mai fusese demult. Se simtea mai tanar, mai vioi. Nu-l mai durea nimic si de rana de la genunchi, deja uitase. Si de data aceasta, simti ca mana celui Atotputernic era deasupra sa. A fost cea mai mare minune pe care i-a fost dat s-o traiasca. Era umil, nici vorba de mandrie, dar in sinea lui isi spunea: "Cine poate indura bucuria de i se spune LA MULTI ANI, de ziua sa, chiar de Maritul sau Ocrotitor?"


Oare, era un semn, era o prevestire? Si ce daca? Traise deja multe si vazuse si mai multe in viata lui. Tot atatea, cate va doreste si voua sa ajungeti sa vedeti si sa traiti, dragi copii!


LA MULTI ANI, NICOLAE! LA MULTI ANI, DRAGII MEI!


Sursahttp://danielroxin.blogspot.com/